Be silent!

Astazi am fost la cersit... meseria mea de 9 ani incoace. Nu-mi face placere, dar daca trebuie... trebuie!! (si totusi nu trebuie nimic)

Mi-am luat inima in dinti in cele din urma. Am inchis ochii si-am iesit pe usa, in acelasi timp o lacrima mi-a scaldat obrazul: era iar ziua cea neagra din luna in care trebuie sa-ti cersesc mila.

In mintea mea ganduri negre isi faceau locul, inlocuind speranta, mila si bunatatea. Incercam sa ma imbarbatez, poate chiar sa ma desprind de trup si sa fac totul inconstient. Dar n-am reusit si purtata de manie si dispret ma regasesc in fata casei tale.

Pe drum m-am gandit ca poate astazi o sa ma vezi, poate astazi te trezesti si iti dai seama ca in fiecare luna, timp de cateva ore eu ma aflu acolo, in fata casei tale, dornica de-ati vorbii.

M-am asezat usor in coltul meu, si’am asteptat …

Dupa cateva minute te vad: erai la fel ca-ntotdeauna, pierdut in gandurile tale, cu privirea goala.

M-ai vazut si-ai tresarit, ceva in tine se schimbase, te vedeam speriat ca si-un copilas lasat singur. Am crezut ca in sfarsit intelegi…

M-am ridicat de jos si cu bratele larg deschise am zburat spre tine. Iubirea imi incalzise sufletul, imi luasem avantul…

Dar… ura se citea in privirea ta pe masura ce ma apropiam, iar cu palma mi-ai zdrobit lacrima ( si sufletul totodata).

De ce te-ai pleznit ?? Crezi ca asa ma faci sa plec?? Sunt o parte din tine… partea care o urasti mai mult, sunt ceea ce te face sa-ti amintesti de realitate atunci cand te afunzi in visare. Nu ma poti sterge, nici macar inlatura. Mereu voi fi acolo .. fie si pentru cateva ore pe luna. Pana nu ma accepti, nu voi pleca.